Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre sufletul lucrurilor neînsufleţite şi alte utopii

        de Ion Munteanu

Dacă am face abstracţie de perioada de elaborare şi am lua în calcul doar anii apariţiei lor, am putea include recentele romane ale lui Ştefan Mitroi în ciclul cărţilor pandemiei. Este vorba de două cărţi inedite, editate în ultimii doi ani, foarte deosebite între ele, care trădează un autor, cum altfel, cu o mare capacitate imaginativă, chiar fabulatorie, care transmite o magie aparte, de care numai poezia se face răspunzătoare. Şi nu este de mirare, Ştefan Mitroi fiind în primul rând poet, şi nu unul oarecare, un bun cunoscător al reţetarului liric pe care îl aplică şi în proză, cu efecte neaşteptate.

Primul roman, Goarna lui Tuturuz, la o primă vedere s-ar înscrie în genul literaturii fantastice, dacă universul pe care îl creionează cu măiestrie ar fi pur imaginar, utopic, iar lumea reală ar fi substituită în totalitate de supranatural. Însă nu este tocmai aşa. Romanul este, fireşte, o alegorie, însă una care ascunde o dramă reală, pe care o cunoaştem cu toţii, uneori obosind s-o mai vedem. Este povestea unui cătun românesc din sudul ţării care „se înfiripă din mit şi se prăbuşeşte în istorie”, cum spune Ioan Es. Pop în prefaţa volumului. Aşadar, personajul central al romanului lui Ştefan Mitroi este un sat părăsit, ale cărui case, însufleţite, abandonate de cei care le locuiseră şi care se mutaseră între timp fie la cimitir, fie la oraş, pornesc în căutarea stăpânilor sau urmaşilor vii ai acestora, citadinizaţi. Ajunse la destinaţie, adică în Capitală, „chiar asta îşi doreau să facă, să-i privească de aproape pe oamenii ce trăiau acolo şi să-i caute printre ei pe cei după care plecaseră, să vadă cum arată lumea lor şi cât este ea de diferită, dacă este, de lumea în care se născuseră şi în care le trăiseră părinţii şi bunicii”.

De fapt, în romanul Goarna lui Tuturuz însufleţite nu sunt doar casele, ci chiar măgura de la începutul lumii este vie şi vivifiantă, semănând cu un cap de uriaş, pe care oamenii şi-au ridicat casele, şi de la care primeau gânduri bune. Biserica se afla şi ea într-o permanentă mişcare, folosindu-se pentru asta de sfinţii de pe pereţi”. (De altfel, tot capitolul 4, intitulat SFINŢI, are o încărcătură metaforică şi spirituală aparte, aproape ca o spovedanie. Pentru că iată ce se întâmplă cu sfinţii: „cei cu bărbi albe şi lungi se înduplecau să coboare din icoane, dar fără să părăsească incinta bisericii, doar atunci când pruncii care urmau să fie vârâţi în cristelniţă primeau numele lor. Aveau obligaţia morală să se apropie de cei mici şi să-i atingă pe creştet cu mâna, dându-le, în acest fel, un stropşor din sfinţenia lor”, p. 46). Clopotniţa, „cu toate că nu avea pe nimeni de căutat în Bucureşti”, se alătură şi ea caselor care au pornit la drum. „Câteva morminte” plănuiau în secret acelaşi lucru, dar cu acestea este o altă mare problemă. De fapt, cu cimitirul întreg, care şi el este viu, dar nu pentru multă vreme. Un cimitir viu, ne explică autorul, înseamnă: „mormintele să rămână pe loc şi să se înmulţească tot timpul, prin venirea alături de ele a unor morminte noi”. Aşadar, cimitirul încă are o viaţă a lui, deşi de un deceniu, de când fusese înmormântat ultimul locuitor, Olimpiu, clopotarul satului, el este aproape mort. „Moartea lui Olimpiu însemna pentru cimitir gura de oxigen ce-i prelungea viaţa, chiar dacă ştia că după aceea o să moară de tot, nemaiavând pe nimeni de aşteptat” (pp. 27-28). Ce lipseau? Lipseau într-adevăr zurgălăii, pentru că nu mai erau nici cai. Dar săniile nu aveau nevoie de ei, ne încredinţează romancierul. „Se puteau descurca singure. Poate că le împingea şi vântul un pic de la spate, dar asta nu le-ar fi ajutat să alunece cu atâta uşurinţă pe zăpadă, dacă nu pornea dinăuntrul lor forţa de a face un asemenea lucru” ( s.n., p. 36). Aşadar, în Goarna lui Tuturuz toate lucrurile neînsufleţite sunt... pline de suflet, câtă vreme oamenii care le-au părăsit le-au lăsat doar în grija lui Dumnezeu.

Substratul este unul filosofic, mai degrabă etic, aşa cum lasă Platon, în toate dialogurile sale, să se înfiripe morala şi ideile ce conduc la adevăr. Romanul lui Ştefan Mitroi conţine, aşadar, o morală puternică, împachetată într-o nostalgie sfâşietoare, iremediabilă...

Lumea magică a satului din Goarna lui Tuturuz are la origini mituri de întemeiere şi tradiţii orale vechi, obiceiuri şi poveşti nemuritoare. Basme, cum le numim noi, românii, mai ales când vorbim de cele cu încărcătură supranaturală. Prima şi cea mai veche dintre casele de la care pornise să se clădească satul fusese cea a lui Parpală. Ea „le-a dat câte o fărâmă din îndrăzneala sa şi celorlalte” (p. 7). În prim-planul descrierii este, aşadar, casa căreia autorul îi atribuie „însuşiri de făptură înzestrată cu minte şi suflet” (p. 18). Povestea oamenilor este undeva în subsidiar, fiind una de rang doi, mai puţin interesantă în acest punct al poveştii. „Parpală apăruse din spatele măgurii, dinspre ceafă, urmat de o femeie, patru copii, un măgar şi câteva oi” (p. 8). Iar cine hotărăşte aici nu sunt oamenii, ci pământul. Oamenii doar ascultă gândurile din capul uriaşului cu care, cum spuneam, se aseamănă măgura. Sunt gânduri de „pământ cumsecade”, care îi opreşte din drumul lor pe călători şi-i determină să se stabilească. „E un loc bun. O să rămânem aici!” (p. 8). Iar povestea de întemeiere a satului continuă: „Zile în şir, coliba de lut din creştetul uriaşului a privit cu un singur ochi în depărtare, tot aşteptând să vadă şi alţi oameni apărând acolo” (p. 9). Dar aşteptarea nu a fost zadarnică, la sfârşitul verii răsărind, „cam deasupra urechii stângi a uriaşului, o căsuţă nouă. Mai aproape încă una, prin dreptul frunţii. Doi ani mai târziu, stătea agăţat pe fiecare obraz al uriaşului câte un şir lung de case” (p. 9). Despre cei care le-au ridicat, o simplă rostire a numelui lor este de ajuns, pentru că naraţiunea nu este despre ei, iar timpul povestirii este la multe generaţii distanţă. Acum „nu mai există niciunul dintre cei de atunci. Dispăruseră şi copiii lor. S-au dus apoi şi copiii acestora. Li s-a întâmplat tuturor copiilor la fel. Doar cu ultimul rând de copii s-a petrecut altceva. Ei au părăsit cătunul de vii” (10). Şi de aici începe, la timpul prezent, acţiunea romanului: povestea caselor părăsite şi a celorlalte lucruri (ne)însufleţite.

Romanul conţine arhetipuri provenite din folclor, din poveştile de început ale satului, dar şi inserţii postmoderniste ale autorului, care ţin de joc şi joacă de reconstrucţie. Iată, spre exemplificare, ce scria Hariton la moartea lui Pelencea, cel care fusese cel mai „priceput croitor de sănii din partea locului”: „Se duse şi Pelencea într-o joie/ Uitând să ceară de la iarbă voie/ Iar cârtiţei să-i spună c-o să vină/ În raiul ei îngust fără lumin㔠(p. 37). Şi în alte cazuri, autorul tratează o scenă sau un subiect cu ironie abia perceptibilă, amară, doar pentru a nu cădea în dramatism... Proza lui are şi substraturi romantice, toate conturând un mesaj puternic, ultimativ, pledând pentru salvarea unei lumi fabuloase, a miturilor şi legendelor dunărene, dar şi a unei lumi materiale, a satului românesc, în genere.

La o a doua privire, romanul lui Ştefan Mitroi ar aparţine realismului magic, câtă vreme este o unitate a contrariilor, viaţa prelungindu-se în moarte, iar cea de-a doua preexistând şi anunţând-o pe prima. Viaţa şi moartea convieţuiesc paşnic, nefiind tocmai opuse, precum lumina cu întunericul, binele cu răul, adevărul cu minciuna. Între lumea satului şi cea citadină se naşte un antagonism firesc, fără de care nu poate fi explicat㠄psihologia” personajelor. Cât îi priveşte pe oameni, viaţa de la oraş naşte în citadini dorinţa, nostalgia întoarcerii la origini, iar cea de la ţară înflăcărează imaginaţia localnicilor cu visul unei împliniri exemplare, realizabile doar departe, la oraş. Descrierile realiste se amestecă cu cele fantastice sau onirice, cu mituri şi motive folclorice. Fantasticul coboară în real ori de câte ori o cer lucrurile, oamenii satului nemaivăzând cele două lumi atât de separate. În multe cazuri, observăm la autor o anume reticenţă, o distanţă benevol impusă, neexprimând vreo opinie clară asupra caracterului real sau imaginar al evenimentelor pe care le descrie. Dar romanul lui Ştefan Mitroi nu este numai atât, invitându-vă pe dumneavoastră să descoperiţi celelalte faţete ale poeziei topite în el.

Cea de-a doua carte, Tatăl fiilor mei, este de o cu totul altă factură. Roman psihologic, pe alocuri memorialistic,confesiv, Tatăl fiilor mei transpune impresiile, sentimentele, amintirile, gândurile intime ale autorului în literatură de înaltă ţinută. Este un roman al autenticităţii, construit pe un amestec de stări, situaţii, întâmplări (re)trăite de autor, antrenând memoria într-un mecanism defulator, cathartic. Întâlnim aceeaşi scriitură, îmbibată de poezie, cu tentaţia de a evada în supranatural, aşadar o proză poetică, dar care lasă mai mult loc realului să se exprime, devenind pe alocuri chiar o istorie subiectivă sau un rechizitoriu la adresa erorilor trecutului. Avem în vedere doar ipostazele războiului, drama cailor sacrificaţi nejustificat sau povestea mistificatoare a Norei şi a copilului nenăscut, care ar fi trebuit să se numească Rafail...

Registrul este, aşadar, autoreferenţial, sincer şi surprinzător de cele mai multe ori, memoria aducând la lumină, într-o ordine proprie, întâmplări reale din perioada copilăriei, chiar însoţite de născocirile minţii juvenile. Mai mult, amintirile pornesc dintr-o protoistorie a neamului, de la mamele mamelor celor care au întemeiat familia, ajungând la bunicul „bărbierit de Dumnezeu” („Bunicul era prieten cu Dumnezeu. Chiar de la cai începuse prietenia lor.”, p. 7), până la familia de astăzi, cu soţia şi cei doi fii ai povestitorului, cu nume de îngeri: Mihail şi Gavril. De fapt, cu trei copii, cum aflăm în Epilog, Rafail trăind, nu aşa cum susţinuse iubita părăsită, Nora, din răzbunare... Planurile şi timpurile se amestecă, se suprapun, după stimulul lăuntric cel mai puternic, după felul propriu al autorului de a ne spune poveştile şi de a ne impresiona, cu certitudine.

© 2007 Revista Ramuri